Neuropatia periferică

Neuropatia periferică este un termen folosit pentru descrierea unor afecțiuni ale sistemului nervos periferic. Neuropatia periferică este o afectare lezionara în care, pe lângă existența sau nu a durerii, apar și alte semne. Poate începe cu anumite semne de sensibilitate, tulburare manifestată prin durere sau prin senzații anormale- furnicături, arsuri. Se poate manifestă și prin lipsa de sensibilitate. Această cuprinde nervii cranieni, ai membrelor și trunchiului, de fapt toți nervii care nu aparțîn sistemului nervos central- care include creierul și măduva spinării- sunt nervi periferici.

Neuropatiile pot afecta un singur nerv (mononeuropatie) sau mai mulți (polineuropatie). Nervii asigura comunicarea dintre creier și mușchi, piele, organele interne și vasele sanguine. Când sunt afectați, nervii nu mai comunica în mod corespunzător, ducând la simptome precum durere și parestezii. Neuropatia periferică cuprinde de asemenea și o tulburare vegetativă, o tulburare de vascularizatie, de sudoratie, leziuni ale pielii, unghiilor. Poate surveni uneori la diabetici sau la persoanele care suferă de boli autoimune precum artrită reumatoidă sau lupus. Unele carențe de vitamine, medicamente și alcoolismul pot de asemenea să afecteze nervii periferici.

Diagnosticarea neuropatiei periferice se realizează în general, în momentul în care subiecții nu își mai pot execută activitățile zilnice din cauza durerii sau a ,,deranjului’’ provocat de neuropatie.

Tratarea afecțiunilor de baza duce la vindecarea unor cazuri de neuropatie periferică, în alte cazuri, tratarea neuropatiei periferice se poate axa pe reducerea durerii. Nervii periferici au o uimitoare capacitate de regenerare, iar noile tratamente cu factori neurotrofici sau terapiile genetice pot oferi mai multe șanse de recuperare pe viitor.

Tratamentul neuropatiei periferice cuprinde o igienă a vieții de zi cu zi, o igienă a alimentației, o igienă psihologică. Pe lângă o viață sănătoasă, în centrele de recuperare se efectuează pentru tratamentul neuropatiei periferice o serie de proceduri precum masaj, electroterapie, kinetoterapie.

Recuperarea în sindromul motor

– evitarea apariției deformărilor și a atitudinilor vicioase, deoarece paralizia unor grupuri musculare determina dezechilibrul forțelor aplicate asupra unui segment. Musculatura intactă (antagonistă) duce la deviații, retracturi musculotendinoase, ele însele fiind cauze ale unor disfuctionalitati.

– evitarea atrofierii mușchilor paralizați, în așteptarea apariției reinervatiei spontane. Atrofierea mușchilor denervati este un proces sigur, dar de lungă durata, ceea ce permite aplicarea unui program ce vizează profilaxia acestei atrofii. Activarea mușchilor paralizați se face fie prin stilmulari electrice, fie prin manevre kinetoterapeutice.

– creșterea forței fibrelor musculare restante sănătoase, deoarece în majoritatea cazurilor lezarea nervului nu afectează toate fasciculele sau fibrele din structura muschiului, inervatia conservandu-se la unele dintre ele. Raportul dintre numărul fibrelor musculare compromise și al celor cu inervație conservată va determina și gradul de paralizie a muschiului respectiv.

– refacerea imaginii kinestezice este un obiectiv cu atât mai important cu cât segmentul paralizat a fost supus și unei mobilizări gipsate mai prelungite.

– creșterea în continuare a forței și rezistenței musculare pe măsură ce reinervarea se produce, pentru că pacientul să se apropie cât mai mult posibil de performanțele motorii de dinaintea accidentului.

– recâștigarea coordonării și abilităților.

Recuperarea în sindromul senzitiv

Această problema trebuie abordată că un obiectiv deosebit al kinetologiei recuperatorii. Sensibilitatea pierdută trebuie refăcută, căci de multe ori poate crea un handicap mai important chiar decât paralizia. Prima care se reface este sensibilitatea dureroasă, apoi cea tactilă, iar sensibilitatea termică reapare în final mai întâi pentru rece, apoi și pentru cald. Înainte de a începe reeducarea propriu-zisă a sensibilității, scopul principal al recuperării în perioada de anestezie totală a segmentului respectiv este de a preveni lezarea acestuia. Reeducarea propriu-zisă a sensibilității se realizează după începerea refacerii spontane a sensibilității protopatice, având două obiective: refacerea stereognozei și a corecției localizări a sensibilității. Refacerea stereognozei înseamnă recâștigarea capacității de recunoaștere a obiectelor atinse, fără să fie văzute.Refacerea localizării senzației este necesară, deoarece reinervarea se poate face anarhic.